Pasagerii si Covidu'

Cand a inceput nebunia cu pandemia am observat la cei din jurul meu o schimbare de care nu ii credeam capabili. Oamenii s-au oprit pentru o clipa si au inteles ca in goana lor dupa o viata mai buna, uitasera esentialul - viata adevarata, care nu poate fi niciodata prea buna sau prea rea. Poate fi autentica. Oamenii intelesesera la momentul in care universul a luat o pauza ca ei uitasera sa respire, sa existe, sa vada si sa simta. Abia acum incercau aceste trairi dupa multa vreme. Era un amalgam de sentimente ciudate: satisfactie amestecata cu teama, calm exterior cu agitatie interioara, usurare dar si nevoia de siguranta, liniste si zgomot surd.

Speram, defapt eram sigura, ca atunci cand voi reveni la bord atmosfera se va schimba radical. Si in rau, in ceea ce priveste masurile de protectie suplimentare, panica oamenilor, nesiguranta calatoriilor etc, dar si in bine, gandindu-ma strict la atitudinea pasagerilor, crezand ca, prin prisma restrictiilor prin care trecem, a reinceperii unui nou capitol unde toti trecem prin aceleasi situatii, ei vor intelege cu adevarat minunea de a zbura din nou, de a ajunge alaturi de cei dragi sau acolo unde au nevoie, un privilegiu pe care cu totii il pierdusem brusc.

Yeah, right!

De la primul zbor au avut grija sa-mi aduca aminte ca stewardesa e stewardesa si ca nimic nu s-a schimbat. Ba mai rau, lucrurile s-au inrautatit odata cu noile reguli impuse.

A aparut problema mastilor de protectie. Este o epopee fara sfarsit. O munca de Sisif sa le explici de ce trebuie sa o poarte, cum sa o poarte si care sunt consecintele. Juma' din ei au astm, sufera de probleme respiratorii (sau de personalitate) si alte boli adiacente. E clar - poporul roman e un popor bolnav. Cu capul. Si de aici deriva o serie de alte aspecte: de ce nu face stewardesa politie cu pasagerii, de ce nenea de la 4C si-a dat-o jos, de ce duduia de la 20F tuseste, de ce copilul de la 11D respira etc.

Pe langa episodul cu mastile care se repeta fara nicio exceptie la fiecare zbor, indiferent de ruta, apare discutia distantarii sociale. Imbarcam si eu linistita, cu zambetul pe buze zborul de Paris, cand vine o doamna din cabina, disperata, aclamand tare si panicata: "E un pasager langa mine!" Soc. Nu ma asteptam la o cursa comerciala de linie sa fie si alti pasageri pe zbor, ce-i drept (facepalm). Si raspund tot cu zambetul pe buze: "da, normal ca este "duamna" intrucat distantarea sociala de la bordul aeronavelor nu a fost considerata obligatorie de catre autoritatile din domeniu, asadar aeronava este full, nu este niciun loc liber". Se uita urat la mine, probabil autoritatile alea invocate eram chiar eu dupa parerea ei, dar cert este ca a calatorit linistita pana la Paris.

Problema distantarii are si un alt unghi de a privi lucrurile din perspectiva unui pasager de Madrid, care avand parte de un zbor cu escala, pe primul tronson s-a "lafait" pe trei scaune, dormind cu masca "pe ochi". Dar pe al doilea tronson au aparut alti pasageri langa el si a aparut astfel problema lui: "de ce stau domnii langa el? Ce acum, nu mai e distantare sociala?". Nu, aia e doar cand dormi fara masca. Atunci nu era o problema de Covid, era un interes personal.

Dupa ce se epuizeaza subiectele legate de masca si alte reguli, trec la urmatorul arsenal de probleme: de ce nu li se ramburseaza banii? de ce s-a anulat cursa? de ce nu se mai zboara in destinatia X? de ce stau in carantina? de ce nu primesc servicii complete la bord, ca in vremurile normale? de ce se debarca in numar limitat de persoane? de ce nu are stewardesa pix? etc. Cred ca ati inteles ca de toate aceste aspecte se face vinovat echipajul de cabina iar cuvintele de "lauda" tot noi le primim, ca sa le transmitem mai departe. O sa am grija in raportul de cursa sa scriu "Pasagerul de la 11F si-a bagat...hmm in distantarea companiei".

Deci cum zicea Eminescu:

"Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna, de te cheama,

Tu ramâi la toate rece" .